Plânsul şi crizele de furie

Plânsul si crizele de furie ale copiilor sunt două dintre comportamentele pe care părinții le găsesc cel mai greu de gestionat. De fapt, părinții pun mai multe întrebări despre plâns decât despre orice alt subiect. Părinții se întreabă cum ar putea reacționa când cei mici plâng şi care ar fi abordarea potrivită: să-i consoleze, să-i ignore, să le distragă atenția, să-i pedepsească sau să-i asculte cu empatie. Unii părinți işi fac griji că plânsul copilului înseamnă că acesta este imatur, că îi respinge, că îi manipulează sau că, pur şi simplu, este răsfățat.

O înțelegere profundă a plânsetelor şi crizelor de furie poate avea consecințe benefice. În afară de faptul că-i ajută pe copii să se vindece de traumă şi să elibereze tensiunile acumulate, acceptarea plânsului şi a crizelor de furie joacă un rol crucial în prevenirea problemelor de disciplină şi în reducerea hiperactivitătii şi actiunilor dăunatoare îndreptate împotriva celorlalți (violența).

Lacrimile şi crizele de furie ale copiilor trezesc sentimente foarte puternice în adulții care-i înconjoară. Într-un sondaj de opinie american, mai multe proaspete mămici au fost invitate să-şi descrie sentimentele atunci cand nu sunt capabile să-şi calmeze bebeluşii când plâng. Mamele au vorbit despre sentimente de exasperare, teamă, anxietate, resentimente şi confuzie. Multe aveau o încredere în sine scazută. Unele chiar dezvoltaseră puternice sentimente de ostilitate fată de bebeluşii lor. Rezultate similare au fost obținute într-un sondaj în Marea Britanie şi Australia. 80% dintre mamele ai căror copii plângeau de mai multe ori pe zi erau deprimate, iar 50% simțeau un puternic impuls de a-şi lovi copiii.

Nu e deloc surprinzător faptul că s-a constatat o legatură strânsă între plâns şi abuzul asupra copiilor. Într-un studiu realizat pe copii bătuți, 80% dintre părinți au mărturisit că plânsul excesiv al copilului a dus la abuzul respectiv.

Plânsul poate, de asemenea, să contribuie la sănătatea fizică şi emoțională a celor mici, la extinderea orizontului de atenție şi abilității de a învăța.

Pentru a înțelege lacrimile şi crizele de furie este necesar să cunoaştem tipurile de stres cu care au de-a face copiii în viața lor.

Psihologii definesc stresul ca orice eveniment care perturbă echilibrul normal al corpului iar acest echilibru reprezintă starea corpului în timpul odihnei, atunci când nu se întamplă nimic amenințător sau neobişnuit.

Stresul este cauzat de evenimente numite “factori de stres” care sunt de două tipuri: de natură fizică şi de natură psihologică (numit şi “stres emoțional”).

Stresul de natură fizică este determinat de factori care produc traume imediate corpului, cum ar fi o mână ruptă sau un deget tăiat. Poate fi totodată determinat de factori de stres din mediu, cum este foamea.

Stresul de natură psihologică este determinat de factori precum:

abuz fizic sau verbal
disciplină autoritară (inclusiv toate formele de pedeapsă)
presiune pentru învățare, performanță, competiție
aşteptări nerealist de mari din partea adulților
dragoste sau atenție condiționată de natura comportamentului copilului
neglijare fizică sau emoțională
contact fizic (ținut în brațe) insuficient
lipsa atenției, empatiei sau deschiderii plină de sensibilitate spre ascultare
promisiuni neîndeplinite
dispute parentale, separare, divorț
expunere la violența (în viața reală sau prin expunere la mass-media)
sistem familial disfuncțional

Trebuie făcut orice efort pentru a reduce stresul în viața copiilor. Acest lucru nu este uşor, deoarece sursele de stres nu sunt întotdeauna evidente.

Este totodată important de reținut că un anumit grad de stres este inevitabil. Nu puteți proteja copii de viața însăşi, şi învățarea şi creşterea implică întotdeauna durere şi frustrare. Misiunea unei mame nu presupune neapărat sa-şi protejeze copiii de durere, greutăți sau frustrari, ci mai degrabă să-i ajute să învețe cum să facă față emoțiilor rezultate din ele.

Din fericire, copiii stiu foarte bine cum să depăşească stresul folosind anumite mecanisme de eliberare iar cel mai evident, pe langă verbalizare, râs şi chiar joacă, este plânsul (inclusiv crizele de furie).

Plânsul este natural. Este un proces de vindecare.

Aşadar, presupunând că ați făcut tot ce v-a stat în putință pentru a elimina sursa stresului, următorul pas în orice situație care implică plans este de a vă asculta copilul şi a-i accepta plânsul. Copilul are nevoie de cineva care să-i fie aproape şi să-i accepte sentimentele, fară să se simtă respins sau să i se distragă atenția. Să ştie că cineva îl înțelege şi cuiva îi pasă.

Cateodată, este suficient să-i fii alături ca martor tăcut şi plin de iubire la experiența lui interioară, care poate fi prea complexă pentru a fi pusă în cuvinte.